I'm gonna leave my body
Moving up to higher ground. 

Imobilitatea ne ține în depresie sau depresia ne ține în imobilitate?

Încă nu mi-e clar. Interdependența clar există, dar oare care determină pe care? Sunt oameni a caror depresie pare cauzată de imobilitate și oameni a caror depresie (provenită din alte surse) îi imobilizează. Dar e un cerc vicios.

Când imobilitatea cauzează depresie poate fi doar o aparență înșealătoare, în sensul în care gandești astfel fiindcă atunci când acționezi te simți mai bine; dar oare nu e posibil ca activitatea să fie doar o distragere? Oare depresia nu are o sursă bine definită, încă nedeterminată de tine, care se manifestă în imobilitate, dar de la care esti distras când esti activ, fie că întreprizi ceva și esti ocupat, fie că ești în mijlocul oamenilor, comunicând? În acest caz riști foarte mult punându-ți depresia pe seama imobilității, fiindcă nu cauți sursa reală și starea revine în fiecare moment de repaus, până când va castiga teren și te va lovi și în momente pline, în care te miști.

Cât despre cazul bine determinat de tine în care depresia, a carei cauză o cunoști, te imobilizează, cum învingi, cum răzbați? Atunci chiar e evident că ai de depășit ceva pentru a reveni la viață (folosesc această sintagmă, fiindcă oricui a fost vreodată sau este în prezent într-o depresie, îi este evident ca verbul "a trai" nu și-l poate asuma in acea perioadă mai mult decât strict ca organism celular). Dar depresia serioasă și persistentă de cele mai multe ori nu e cauzată de ceva rezolvabil, cel puțin nu la firile analitice, care răscolesc totul excesiv și care nu pot fi doborâte decât de cauze a caror factori nu stau "în mainile lor", în controlul lor, asupra cărora nu pot acționa către soluționare cu vreuna din variantele văzute de mințile lor ce în general abundă în posibiliăți.

Regret si compromis

Ne uităm uneori în urmă şi ne este extrem de greu să nu regretăm ceva. Eu una fac parte din categoria persoanelor care atunci când se uită în spate nu regretă ce au facut, ci ce nu au facut. Am fost întotdeauna prudentă, calculată, cu gandul la consecinţe, deci nu aş avea cum să regret ceva ce am facut din cauza unor repercusiuni neplacute, căci fie ele nu exista, fie am acţionat asteptându-mă la ele, deci acceptandu-le. Ce regret însă sunt lucrurile pe care nu le-am facut, sentimentul că era acolo spaţiu pentru mai multe lucruri, mai multe activităţi, mai multă acţiune, iar eu l-am lasat gol... Cineva mi-a spus recent ca e inevitabil acest sentiment, că oricum ne-am umple timpul, cu oricat de multe lucruri placute, niciodată nu vom putea face tot ce ne dorim. În consecinţă, odată cu trecerea timpului, vom ramane cu senzaţia că am fi vrut să facem nu-stiu-ce şi nu am reusit, cand, defapt, la momentul respectiv am facut exact ce ne doream.

Adevarul este că toate deciziile ne aparţin. Există constrângeri uneori, fie ele materiale sau circumstanţiale, dar în general e absurd să învinuieşti pe altcineva pentru deciziile pe care le-ai facut. Chiar şi atunci cand sacrifici ceva pentru altcineva, tot alegerea ta e. Puteai foarte bine sa nu sacrifici, dar ai ales să sacrifici pentru ca ţii mai mult la persoana pentru care ai sacrificat, decât la lucrul pe care l-ai sacrificat.

De ce

Pentru ca suntem niste copii ce incearca sa se strecoare prin lumea infricosatoare tinandu-se de mana. Pentru ca desi ne dorim sa zburam, nu vrem sa pierdem siguranta pasului apasat. Pentru ca, in universul nostru, ne-am misca dansand, am vorbi cantand si-am trai imbratisand. Pentru ca e superb sa privesti pe cineva in ochi si sa simti mai mult decat te-ar putea o mie de cuvinte face sa simti.

Pentru noi

Blogul nostru.